Cine îl protejează pe Iliescu?
Aceasta este întrebarea pe care domnul Valentin Safta (urmăritor al paginii mele de Facebook) mi-a adresat-o în contextul ştirii despre întoarcerea rechizitoriului în Dosarul Revoluţiei. Din lipsa timpului se întâmplă mai rar decât aş vrea să răspund la întrebările privind chestiuni serioase, dar am considerat că de data asta merită. Sunt sigur că întrebarea-afirmaţie este concluzia la care au ajuns mulţi dintre români după atâtea tergiversări, eşecuri şi amânări în cauza menţionată. Ce se întâmplă de fapt cu Dosarul Revoluţiei şi de ce nu sunt aduşi nici după mai bine de 30 de ani vinovaţii în faţa Justiţiei? Există o conspiraţie a puterilor statului, o omertă, o decizie a anumitor cercuri interesate ca adevărul despre Revoluţie să „nu se afle niciodată”? Sunt convins, pentru că urmăresc de ani de zile subiectul, că dacă ar exista un sondaj, majoritatea respondenţilor ar spune fără rezerve „Da”.
Iată de ce consider că este util să răspund întrebării privind „protejarea lui Ion Iliescu” (şi cercului din jurul lui) în Dosarul Revoluţiei. Precizez din start că „Dosarul Revoluţiei” este un subiect în sine, care ar merita o investigaţie serioasă. Măr refer la modul în care au fost făcute cercetările şi traseul lui din 1990 până în zilele noastre. S-ar putea scrie cărţi doar strict despre asta. Sau s-ar putea face chiar un dosar al Dosarului Revoluţiei o anchetă penala pentru a descoperi cum de-a lungul timpului au fost ascunse probe (unele dintre ele, chiar materiale, au şi dispărut), dosite (declaraţia lui Iulian Vlad ascunsă ani de zile într-un fişet) au fost omise cu bună ştiinţă acte procedurale, s-au închis anchete fără nicio concluzie, iar în altele soluţiile au sfidat pur şi simplu bunul simţ (vezi cazul Molan de la Braşov, în care concluzia este că un om cu toracele făcut terci a supravieţuit încă 5 zile după aceea şi a decedat în arestul Miliţiei „din lipsa îngrijirilor medicale”!!!). Sunt absolut convins, doar din ceea ce am văzut eu, şi am văzut foarte puţin, pentru că nu am avut acces decât la părţi ale dosarului, că ar ieşi la iveală lucruri care ar întoarce cu susul în jos cariere din zona Justiţiei. Şi nu numai. De astăzi, nu din anii 90’.
Cum răspunsul la întrebare este mult mai complicat decât ar putea părea o să încerc să construiesc o schemă de răspuns, fără să am pretenţia ca el să fie exhaustiv.
Aş începe cu o chestiune fundamentală, de la care este obligatoriu să pornim, dacă ne dorim să ne apropiem de răspuns. Anume: nu există nicio legătură între Ion Iliescu şi Revoluţia Română. Şocaţi? N-ar trebui să fiţi. Între cei care au luptat în stradă între 16-22 decembrie 1989 şi Ion Iliescu există tot atâtea legături câte există între japonezii care au luptat la Iwo Jima şi Clint Eastwood, care a făcut un film despre asta. Ba între Eastwood şi japonezi ai putea găsi o legătură pentru că regizorul le-a acordat măcar dreptul la compasiune.
Ion Iliescu nu a participat la Revoluţie şi nu are absolut nici un merit în asta. Ce a făcut el? A primit un telefon de la generalul Stănculescu, care i-a oferit succesiunea lui Ceauşescu. După ce Ceauşescu pierduse deja totul. Important: DUPĂ. A acceptat. Asta e tot. Nici mai mult, nici mai puţin. De ce şi cum, se ştie. Stănculescu nu putea să conducă de la MApN cu Armata care abia ştersese sângele demonstranţilor de la Inter de pe tancuri. A luat decizia logică să aleagă succesorul şi să se asigure că e cineva cu care era în relaţii bune. Nimic spectaculos. A selectat următorul Comandant Suprem. De aceea a şi ajuns la închisoare, nu imediat în 1990, ci ani buni de zile mai târziu. Aici, de exemplu, procurorii SPM efectuează un rateu de zile mari şi, în încercarea lor disperată de a-l „agăţa” pe Iliescu cu orice, elaborează intens (sprijiniţi pe ceea ce au vrut ei să scoată din documentele pe care CNSAS le-a trimis, adică funcţie de cum au vrut să le citească) pe tema grupului de conspiratori. În mod absolut spectaculos de ironic, procurorii SPM reuşesc ceea ce Iliescu însuşi nu a putut, sau mai bine zis ceea ce Iliescu însuşi nu a avut tupeul să susţină niciodată public: să îl transforme într-un conspirator activ , care prin intermediul organizaţiei sale (Frontul Salvării Naţionale), un fel de rezistenţă franceză, lucra zi şi noapte la înlăturarea lui Ceauşescu. Că susţinut şi în ce măsură de ruşi, contează mai puţin, deşi tuşa KGB-GRU-Moscova este o constantă a rechizitoriului, aşa cum înainte de 1989 procurorii militari vedeau peste tot „imperialiştii americani şi cercurile reacţionare”. Au schimbat doar direcţia, nu şi materialul probator. Care este la fel de consistent ca şi cel pe care îl aveau atunci. Cert este că pentru a dovedi că Iliescu este vinovat de ce s-a întâmplat după 22 decembrie, au simţit nevoia să-l bage şi înainte de 22 decembrie. Bine lucrat!
Lucrurile de fapt au stat aşa. A existat grupul acesta alcătuit din generali nemulţumiţi şi activişti căzuţi în dizgraţie? Bineînţeles că da. Se întâlneau ei şi se gândeau cum să îl de jos pe Ceauşescu ? Da. Şi ştim asta pentru că Securitatea nu dormea şi îi supraveghea destul de aproape, dovadă fiind că atunci când le veneau nişte idei mai concrete câte unul ba era reţinut, ba era zburat spre un post mai la margine. După care ceilalţi fugeau mâncând pământul unul de altul şi se acuzau reciproc de trădare. Iliescu în special, cel mai fricos dintre ei, refuza să îi mai vadă cu anii. Erau ei sprijiniţi de ruşi? Dacă ideea că ruşii nu ar fi zis nu la schimbarea lui Ceauşescu, având în vedere că era o problemă pentru ei însemna sprijin, atunci da. Au făcut ruşii ceva concret în această direcţie? Absolut nimic. Din punctul lor de vedere oricine venea la putere în Românie avea două linii roşii: să rămână în Pactul de la Varşovia şi să conserve partidul comunist. În rest puţin îi interesa pe ei dacă este Iliescu, Mazilu sau Brucan. Spijin pentru „grupul conspiraţionist”? Zero. Dacă faceţi bine, nu ne opunem, dacă nu faceţi, asta e. Cam aici erau limitele, de care au tras procurorii SPM ca de un cal mort ca să îl bage pe Iliescu în cărţile Dosarului Revoluţiei. Tras de păr e puţin spus. Juridic de neprobat. Poate că suferă toţi cei care cred că Revoluţia a fost făcută de ruşi, de KGB şi GRU, dar în afară nişte cărţi de făcut cornete şi articolaşe de ziar, nu o să vedeţi asta. Bun. A reuşit ceva grupul acesta de conspiratori? Nu. Erau ei o ameninţare serioasă pentru Ceauşescu? Nu. Erau nişte unii de care ştia toată lumea, care în caz de ceva ar fi putut face ceva. În caz că…dacă se întâmpla să…dacă se alinia Luna cu Marte…Culmea, am spus-o deja, Ion Iliescu a ştiut exact cât a făcut şi el şi ceilalţi şi de aceea nu a pretins niciodată că ar fi avut vreun merit înainte de 22 decembrie sau că ar fi fost vreun mare opozant al lui Ceauşescu. Aici au sărit conspiraţioniştii şi au spus că din pricină că a vrut să ascundă existenţa FSN şi vezi Doamne a complotului. Păi de ce să fi făcut asta când asa ceva, tocmai, l-ar fi legitimat ca „revoluţionar”? De ce să o faci? Păi era de foarte bine să apari în decembrie 1989 sau în 1990 ca şi conspirator împotriva lui Ceauşescu. Cu ruşii, nemţii sau bubulii, puţin conta. N-a făcut-o. De ce? Pentru că de fapt ştia prea bine că n-a făcut nimic.
Apoi dacă s-a văzut că asta nu are şanse să ţină s-a trecut la varianta loviturii de stat a Armatei. Aici lucrurile au căpătat aspecte hilare de-a dreptul. De exemplu cum explică SPM dezorganizarea mitingului din 21 decembrie. Pentru că au fost obligaţi (nu vă imaginaţi că le trecuse lor prin cap) să reia o declaraţie de martor peste care trecuseră 25 de ani ca trenul prin gară, anume o declaraţie a unui ofiţer MApN care a fost în piaţă, procurorii au reuşit să rezolve „marele mister” al secolului. Vuietul ăla care a speriat mulţimea şi l-a lăsat cu gura căscată pe Ceauşescu a fost produs de o maşină a MApN, unde trei băieţi, crezând că a pătruns duşmanul în piaţă, s-au hotărât să dea drumul la benzile cu război psihologic. Ce credeţi că frumoasă concluzie trag de aici procurorii? Că pur şi simplu a fost o decizie prostească luată la repezeală sub influenţa evaluării greşite a unei situaţii neprevazute? Nuuuu ! Au făcut-o special, că aşa li s-a dat ordin. Înţelegeţi. Conducerea Armatei (Milea la ora aia) se hotărâse să îi dea o lovitură de stat lui Ceauşescu. Drept care i-a convins pe cei trei să dezorganizez mitingul (aia trei erau în subordinea directă a lui Ilie Ceuaşescu, care se pare că şi el era băgat în conspiraţie normal!!). Bine. La câteva ore după aceea, practic aceeaşi Armată trecea cu tancurile peste baricada de la Inter şi îi fugărea pe manifestanţi cu mitralierele ca să îl….apere pe Ceauşescu. Nu exagerez când spun că este hilar nu? Bravii noştri procurori consideră că nu e nimic în neregulă cu naraţiunea asta.
V-am zis că e mult de vorbit. Dar le luăm pe rând şi ajungem noi la o concluzie. Cu răbdare.
Va urma.